Rezultatele căutării

Alene curge râul sub coline…

Alene curge râul sub coline…
În casa cu ferestre multe, noi
Trăim precum pe timpu – Ecaterinei,
Rugându-ne de rod bogat și ploi.
Supus cărării-alalt'ieri străbătute,
Un oaspete ne vine dinspre zări,
Grăbit bunicii mâna să-i sărute,
Și mie gura-n umbra de sub scări.
 
Vara lui 1917
 
 

In memory of Sergei Yesenin

It can be simple to abandon life forever,
To thoughtlessly and painlessly flame out.
Not for a Russian poet though, he will never
Choose for his death a lighted, easy route
 
A bullet is the surest way his winged soul
Can quickly get in front of Heaven’s Gate
Or coarse terror’s hairy paw will play its role -
The heart like sponge is squeezed and life deflates.
 

August of 1940

Whenever an epoch is buried
The funeral psalm isn’t sung,
The landscape is sad and unvaried
Just nettle and thistle and funk.
 
And just the gravediggers aren’t tired
They need the dead body interred,
And quiet, Oh God, such a quiet
That the movement of time can be heard
 
And later the epoch will float
As a corpse on a river in spring,
But the mother’s son won’t emote,
Grandson looks away with sad grin
 
And heads are kept lower and lower,
The moon like a pendulum swings.
So Paris has perished, and over
It this deafening quiet now rings.
 

During a white night

Oh, I left the door ajar
And the candles cold
You wouldn't know how tired my eyes are-
Staying awake is getting old.
 
I watched how those lines shrunk
The dark needles of the setting sun
By the sound of a voice I was drunk
It was that of a loved one.
 
And to know that all is lost forevermore
That life lives to attack!
Oh, I was so sure
That you would come back
 

Twenty-first. Night. Monday

Twenty-first. Night. Monday
Soft appearance of the capital in mist.
It must have been some loafer
Who made up the idea the love exists.
And all were convinced, due to the laziness
Or, maybe, the boredom. So that how it rolls.
Excitement of dating and fear of parting
And venerating the feel of love in songs.
But the mystery’s revealed to the others
Who destined to upheld the silence...
I’ve stumbled on this by chance
And since then, nothing feels real again.
 

Recviem

Recviem
 
Nu, nu cer străin mi-a fost tutorul
Şi nu zbor străin m-a scos din foc:
Eu am fost atunci cu-ntreg poporul,
Unde-a fost şi el în nenoroc.
1961
 
În loc de prefaţă
 
În groaznicii ani ai lui Ejov am făcut şaptesprezece luni de coadă pe la închisori. Odată cineva 'm-a recunoscut'. Şi atunci o femeie cu buzele vinete, şi care, fireşte, nu-mi auzise niciodată numele, se trezi din amorţeala proprie nouă tuturor şi mă întrebă la ureche (acolo se vorbea numai în şoaptă):
- Puteţi descrie toate acestea?
Răspunsul meu:
- Pot.
Şi atunci ceva ce amintea a zâmbet se aşternu pe ceea ce fusese cândva faţa acelei femei.
 
1 aprilie 1957, Leningrad
 
Închinare
 
Munţi se năruiesc de-aşa durere,
Fluvii grave cursul şi-l opresc,
Dar sunt ferme porţile tăcerii,
'Gropi de lup' - în dosul lor - puzderii,
Şi-un alean neviu, nepământesc.
Pentru unii - însorit zenitul,
Pentru alţii - briză la fereşti,
Pentru noi - nimic. Doar ruginitul
Scârţâit de chei şi bocănitul
Trufaşelor cizme soldăţeşti.
Ne sculam ca pentru liturghie,
Traversam oraşul câinoşit,
Ne-adunam stafie cu stafie
Să sorbim pe Neva cea pustie
Al speranţei cântec răguşit.
I s-a spus sentinţa. Se mai ţine.
Şi deodată urlă tremurând,
Cum i-ar smulge inima un câine,
Cum ar biciui-o un oricine.
Dar se duce... Singură... Căzând...
Unde-mi sunt azi soaţele cu care
Am trăit doi ani de iad tocmit?
Unde zac? Prin ce Siberii oare?
Discul lunii cum li se năzare?
Lor acest adio îl trimit.
 
Martie 1940
 
Introducere
 
Când a fost? Când zâmbea numai iadul
Spre-ale morţii cumplite splendori,
Cînd netrebnic zăcea Leningradul
Lângă multele lui închisori,
Şi-osândiţii umpluseră firea
De nagaică mânaţi şi ocări
Şi cântau ne-ntrerupt despărţirea
Ca un bocet sirenele-n gări.
Ne gonea steaua morţii prin hrube
Şi sărmana Rusie gemea
Pângărită de negrele dube
Şi ciobota cu sânge pe ea...
 
1
 
Te-au luat când e rumenă zarea,
Te-am condus ca un dus peste veac,
La icoană scădea lumânarea
Şi copiii plângeau în iatac.
Rouă rece pe fruntea cu riduri,
Ş pe buzele tale - îngheţ.
Am să url la Kremlin lângă ziduri,
Cum a fost de-au bocit pe streleţi...
 
[Noiembrie] 1935, Moscova
 
2
 
Lin e Donul prin stuhac.
Luna spelbă dă-n iatac,
 
Dă zurlie şi-a deochi,
Vede-o umbră - numai ochi.
 
Bolnavă-i femeea cea,
Singurică, singurea,
 
Omu-n groapă, fiu-n laţ:
Domnului să vă rugaţi...
 
1938
 
3
 
Nu, aceasta nu-s eu, chinuri îndură o alta.
Eu n-aşi şti să rezist, iar ceea ce s-a-ntâmplat
Să rămână sub negre linţolii
Şi luaţi felinarul de-aici,,,
E noapte.
 
1939
 
4
 
Să-ţi fi spus cineva, nesălbatecă
Cu amicii tăi cum erai,
Păcătoasă un pic, fluturatecă,
Ce destin te aşteaptă încai:
Cum vei sta a trei-suta, cuminte,
Lângă gherla din Leningrad,
Şi cu lacrima ta cea fierbinte
Vei topi al gheţii răsad.
Cum se clatină plopu-nchisorii
Şi-n celule, zdrobite se sting
Vise caste şi vieţi iluzori....
 
1938
 
5
 
De şaptespre-ce luni curat
Te chem la casa ta,
Şi gâdelui m-am prosternat,
Tu - fiu şi spaimă-a mea.
Ce-i fiară, om - nu mai pricep
Şi nu ştiu să deznod
Arcanul tragic şi sirep
Izbind spre eşafod.
Şi numai flori - buchet arzând,
Şi tămâier cadelniţând,
Şi paşi spre undeva,
Şi-n ochi mă cată înţelept
Să-mi pro-rocească moartea drept
O uriaşă stea.
 
1939
 
6
 
Zile trec,- uşoare-n pene,
În celula ta strivit,
Fiule, cum te-au privit
Albe nopţi leningrădene?
Iar acum cum te privesc:
Cu ochi rece ca şoimarul,
Şi îţi pregătesc Calvarul,
Şi de moarte îţi vorbesc?
 
Primăvara 1939
 
7
 
Verdictul
 
Şi-a căzut, de piatră greu, cuvântul
Peste pieptul meu ce mai pulsa.
Nu-i nimic. Ştiam deznodământul.
Am s-o scot la un liman cumva.
 
Câte griji am astăzi să mă pască:
Tot ce-i amintire să zdrobesc,
Sufletul să-l fac să împietrească,
Iarăşi să învăţ cum să trăiesc...
 
Că de nu... Îşi prăznuie fiesta
Vara cu alaiu-i azuriu.
Presimţeam demult finalu-acesta:
Zi cu soare şi cămin pustiu...
 
[22 iunie ]1939, Casa de pe Fontana
 
8
 
Către moarte
 
Oricum, dar vei veni. De ce nu chiar acum?
Eu te aştept. Sunt la strâmtoare.
Lumină nu-i. Deschisă-i şi uşa dinspre drum,
Poftim, cum simplă eşti şi mare.
Ia chipul care-l vrei, ia forma ce te-ar vrea:
Obuz cu miezul de otravă,
Ori ia castetu-n mâini, ca un bandit sadea,
Ori maladia cea mai gravă.
Ia haina unui basm de tine inventat,
Povestea care toţi o-ngaimă:
Azurul unei şepci pe-o tidvă de soldat
Şi şeful casei alb de spaimă.
Eu nu mai vreau nimic... În val, pe Enisei
Polara stea lumina-şi curmă
Şi ochii lui albaştri, lucind în ochii mei
Îmi taie groaza de pe urmă.
 
19 august 1939, Casa de pe Fontana
 
9
 
Demenţa-n jocul ei îngust
Pe jumătate suflet umbră-i,
Şi vin de foc îmi dă să gust,
Să mă îmbie-n valea-i sumbră.
 
Şi-am înţeles că mai demult
Victorios îi e asaltul,
Şi că delirul mi-l ascult
Cum nu ar fi al meu, ci altul,
 
Că n-am să pot din braţu-i dur
Să iau tot ce mi-i drag cu mine,
(Oricât m-aşi zbate s-o conjur,
S-o-mbun cu lacrimi şi suspine):
 
Nici ochii fiului privind
Ca două spaime împietrite,
Nici porţile-nchisorii, când
În urmă-i s-au închis cumplite,
 
Nici mâinile atât de reci,
Nici norii, plutitoare turmă,
Nici paşii lui, pierind pe veci,
Şi nici cuvântu-i de pe urmă....
 
4 mai 1940, Casa de pe Fontana
 
10
 
Răstignirea
 
Nu mă boci, maică,
Cum zacu-mi în raclă.
 
Ceas nalt slăvit-au îngerii cei repezi,
Şi prins-au ceru-n foc a-mboboci.
El Tatălui i-a spus: 'De ce mă lepezi?' :
Iar Mumei sale: ' O, nu mă boci!...'
 
1938
 
Magdalena se zbătea pierdută,
Ucenicul drag părea-mpietrit,
Iar la Muma unde sta tăcută,
Nimeni a privi n-au îndrăznit.
 
1940, Casa de pe Fontana
 
Epilog
 
I
 
Eu am văzut cum feţe se diformă,
Cum de sub gene spaima cată mut,
Cum aspre pagini scrise-n cuneiformă
Lipeşte chinul pe-un obraz bătut.
Cum plete negre, castanii sau blonde
Trec în argint, şi într-o clipă trec,
Cum pier surâsuri vii de Gioconde
Şi tremură ca varga râsul sec.
Şi nu mă rog doar pentru mine, una,
Ci pentru toate cele, câte-am stat
Şi-n arşiţă, şi-n ger, când crapă luna,
Sub zidul roşu, orb şi încruntat.
 
II
 
Se-apropie ceasul memoriei, viu,
Vă caut pe toate, vă mângâi, vă ştiu:
 
Pe tine, ce ştirea pe braţu-mi te-a frânt,
Pe tine, ce nu mai păşeşti pe pământ,
 
Pe tine, frumoasă, ce-ai zis la mojici:
'Eu vin ca acasă la ocnă, aici'.
 
Chema-le-aşi pe nume pe toate ce-au fost,
Dar ei mi-au rupt lista, n-o ştiu pe de rost.
 
Lor - negru linţoliu şi larg le-am ţesut
Din vorba ce-au spus-o cu glasul scăzut.
 
Cu ele-s într-una în cugetul meu,
Eu n-am să le uit nici în ceas şi mai greu.
 
Ci gura prin care mai strigă-un popor,
De-o fi să mi-o-nchidă al zbirilor for,
 
Să strige chiar ele, cuvânt cu cuvânt,
Atunci când va fi să cobor în mormânt.
 
Iar dacă în ţara aceasta, cândva
Statuie să-mi nalţe poporul ar vrea,
 
S-o nalţe! Dar bronzul cel veşnic solemn
Nu-l urce acolo - atât îi îndemn:
 
Acolo, alături de-al mării tumult -
Cu marea am rupt legătura demult,
 
Şi nici lângă trunchiul din parcul regal
Cu umbra iubirii chemând sub portal,
 
Ci lângă-nchisoare, aici, unde-am plâns
Trei sute de ore cu dorul nestins,
 
Aici, ca şi-n moarte să-mi bată ursuz
Al dubelor negre vacarm în auz,
 
Şi vaietul porţii cu gratii, scrâşnind,
Şi urletul greu al bătrânei căzând..
 
Şi fie ca neaua topindu-se-ncet,
Din geana de bronz să coboare-n nămet.
 
Şi-ai ocnei porumbi gângurească duios,
Şi nave plutească pe Neva, în jos.
 
© Vladímir Sosnín