Rezultatele căutării

Poetul către iubita sa

Iubito,-n noaptea asta tu te-ai crucificat
pe bârnele arcuite ale unui sărut

Desfoliere sfântă

Lună! Coroană a uriaşei ţeste,
ca frunze lepezi umbre portocalii,-n eter!
Pari mitra sângerie a unui Crist ce este-un
devastator de dulce giuvaier!
 
Lună! Smintită inimă de sus,
de ce vâsleşti aşa, în cupe
pline c-un vin albastru, spre apus,
aidoma învinsei, îndureratei pupe?
 
Lună! Şi astfel rătăcind în van,
te spulberi fără milă-n opaluri cristaline:
pesemne eşti fărâmă din sufletu-mi ţigan,
azurul despicându-l în plânsetul de rime!...
 

Vara

E Vară, plec de-acum. Dar mă-ntâlnesc mereu
al serilor mânuţe ascultătoare
soseşti evlavioasă

Cei nouă monştri

Și, din nefericire,
durerea creşte-n lume cu fiecare clipă,
creşte cu treizeci de minute pe secundă, pas cu pas,
şi natura durerii este durere de două ori,
şi condiţia martirajului, carnivoră, vorace,
este durere de două de două ori,
şi rostul ierbii, neprihănite, durere
de două ori
şi binele de-a fi, ne doare îndoit.
 
Niciodată, oameni umani,
n-a existat atâta durere în piept, în guler, în portmoneu,
în pahar, în măcelărie, în aritmetică.
niciodată atâta mângâiere dureroasă,
niciodată n-a lovit atât de aproape departele,
niciodată focul niciodată
nu şi-a jucat mai bine rolul de mort rece!
Niciodată, domnule ministru al sănătăţii, niciodată
sănătatea n-a fost mai mortală, niciodată
migrena n-a scos atâta frunte din frunte!
Până şi dulapul a simţit în rafturile lui durerea,
şi inima, în cutia ei, durerea,
şi şopârla, în cutia ei, durerea.
 
Creşte nefericirea, fraţilor oameni,
mai repede decât maşina, decât zece maşini, creşte,
cu viţa lui Rousseau, cu bărbile noastre,
creşte răul din motive necunoscute nouă,
ne scufundăm în propriile noastre lichide,
în noroiul propriu şi-n propriul nor solid!
 
Suferinţa îşi schimbă unghiurile, face
în aşa fel ca fierea să cadă vertical
cu pavajul,
ochiul să fie văzut şi urechea auzită,
şi urechea aceasta bate de nouă ori
la ora fulgerului şi scoate nouă hohote
la ora grâului, nouă sunete de femeie
la ora plânsului, nouă cântece
la ora foamei şi nouă trăznete,
nouă lovituri, mai puţin un ţipăt.
 
Durerea ne sfâşie, fraţilor oameni,
din spate, din faţă, din profil,
ne înnebuneşte în cinematografe,
ne răstigneşte în gramofoane,
ne dezarticulează în pat, cade perpendicular
cu biletele noastre de călătorie, cu scrisorile