Rezultatele căutării

Filozofia iubirii

Izvoarele cu râul se unesc
Iar râurile curg către ocean
Şi vânturile blând se contopesc
În cerul diafan.
Nimic în lume singur nu răzbate
Ci toate printr-o lege stau în doi
Căci vor pe veci să fie-n unitate
De ce n-am fi şi noi?
 
Priveşte munţii cum spre cer se-ndreaptă
Şi valurile cum se-mbrăţişează
O floare-soră nu va fi iertată
Când fratele-şi trădează.
Razele soarelui cuprind pământul
Iar luna cu lumina ei atinge marea
Dar la ce bun, mă-ntreb acum cu gândul,
De nu-ţi simt sărutarea?
 

Timpul

O, Mare-a Timpului, a cărei sare
E zațul lacrimilor omenești!
Tălăzuire fără de hotare,
Tu lumea muritoare-o mărginești!
 
Cu fluxul și refluxul tău – și-i ceri
Mereu noi prăzi, deși ești prea sătulă:
Durerea lumii nu ți-a fost destulă?
Perfidă când ești calmă, tuni și zbieri
Când te dezlănțui, – cine
Ar naviga pe tine?
 

Ozymandias

Versions: #1
Am întâlnit un călător dintr-un străvechi ținut
Care spunea – „Fără de trunchi, din piatră, cuprinzătoare,
Stau în deșert două picioare. . . . Lângă ele, pe jumătate
Scufundat, zace-n nisip un chip sfărmat, al cărui încruntare
Și buze încrețite, și rânjet rece impunător,
Povestesc cu câtă dibăcie sculptoru-i citise patimile
Care, înmărmurite-n aceste lucruri neînsuflețite, încă-i supraviețuiesc
Mâinii zeflemitoare ce le imita, inimii ce le hrănea.
Și pe piedestalu-i stau cuvintele gravate:
'Numele meu este OZYMANDIAS, Regele Regilor:
Priviți-mi lucrările, voi, Măreților, și disperați!'
În jur – nimic rămas – pustietate: De la ruina colosală
Ale epavei devastate, se-ntind, singuratice și terne,
Tenebre și eterne, nemărginitele nisipuri.”